Ceea ce Hipocrate a afirmat odată este acum mai de actualitate decât oricând: „Practicarea medicinii cunoaşte trei componente: boala, pacientul şi medicul. Medicul este slujitorul ştiinţei şi pacientul trebuie să facă totul, folosindu-se de ajutorul medicului, ca să lupte cu boala“. Încrederea în medic şi în capacităţile lui profesionale a rămas fundamentul practicii medicale şi pivotul relaţiei medic–pacient.
Ce se întâmplă însă când încrederea pacientului în medic se clatină şi când apare sentimentul că medicul nu a făcut totul pentru pacient, nu a dat dovadă de profesionalism în interpretarea problemelor cu care s-a prezentat acesta sau l-a sfătuit greşit? Unii pacienţi acceptă situaţia şi nu mai fac nimic, dar alţii pornesc cu asiduitate, zgomotos sau pe ascuns, în căutarea „adevărului“ şi solicită o a doua opinie. Din studii ştim că, după a doua opinie medicală, în jur de 5% din diagnostice se schimbă substanţial. Pentru acelaşi tablou clinic, doi experţi pot pune două diagnostice diferite, de aceea pacienţii ar trebui să fie pregătiţi să aleagă. Din punct de vedere emoţional, ei trebuie să poată face faţă unei veşti proaste, cum ar fi diagnosticarea unei boli grave, incurabile sau necesitatea unui tratament de lungă durată, complicat şi deloc lipsit de riscuri.
În comparaţie cu alte ţări, pacienţii români nu îşi cunosc bine drepturile şi obligaţiile. Dreptul la o a doua opinie este mult mai puţin cunoscut de pacienţi decât alte drepturi (să fie informaţi despre orice tratament şi intervenţie care li se face şi despre riscurile acestora, să refuze o procedură medicală, să decidă dacă altcineva poate primi informaţiile în locul lor, să fie informaţi asupra identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de sănătate, să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării etc.). Dreptul la a doua opinie este stipulat, destul de sec, în Legea drepturilor pacienţilor: „Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală“. Pentru a-şi exercita acest drept, pacienţii nu au nevoie de acordul nimănui – al medicului curant sau al casei de asigurări – şi, de obicei, profesionistul căruia i s-a solicitat o a doua opinie nu preia tratamentul.
A doua opinie se poate solicita în diferite momente: în timpul fazei de stabilire a diagnosticului sau înainte ori după efectuarea tratamentului. În practică, se face o confuzie între o trimitere şi solicitarea unei a doua opinii. Medicul curant poate trimite pacientul la o altă instituţie medicală, la un specialist cu acelaşi nivel de pregătire s
PUBLICITATE
au la unul cu un nivel mai înalt de pregătire, ceea ce se mai numeşte opinie extinsă şi face parte din opinia iniţială asupra cazului. A doua opinie este cerută de pacientul nemulţumit de opinia iniţială. În procesul de solicitare a celei de a doua opinii nu trebuie însă uitat că există o anumită etichetă, iar pacientul, la rândul lui, are anumite obligaţii: de a discuta cu medicul care a formulat opinia iniţială motivele pentru care nu este mulţumit, de a-l informa că intenţionează să solicite a doua opinie şi de a-i comunica rezultatul ei.
Sunt şi situaţii în care pacientul nemulţumit nu face uz de dreptul la a doua opinie: nu ştie că are acest drept; nu cunoaşte dacă este sau nu stipulat în poliţa de asigurare şi în ce condiţii; nu ştie unde să se adreseze; nu vrea să-l supere pe medicul pe care îl ştie de ani de zile; nu poate achita costurile, din lipsa resurselor financiare; nu mai are încredere în asistenţa medicală şi în opiniile profesioniştilor din sănătate.
Motivele pentru care un pacient solicită a doua opinie sunt numeroase: comunicarea defectuoasă dintre medic şi pacient, lipsa de empatie, înţelegere şi îndrumare; simptomele nu justifică diagnosticul sau nu au condus la un diagnostic; diagnosticul de boală incurabilă, mai ales când evoluţia este fulminantă, fără sau cu puţine opţiuni terapeutice; soluţiile propuse de medic nu se potrivesc cu aşteptările pacientului; medicul a afirmat că nu se mai poate face nimic şi pacientul se simte abandonat; tratamentul efectuat anterior nu a avut rezultatul scontat sau a avut rezultate adverse; credinţa că există întotdeauna alternative de diagnostic şi tratament; sentimentul că medicul nu a spus totul, că ar ascunde ceva; lipsa de încredere (pacientul nu este de acord cu diagnosticul, tratamentul şi prognosticul propuse de medic, are sentimentul că medicul nu este bine pregătit sau nu este la curent cu ultimele noutăţi); medicul evită să-şi asume responsabilitatea tratamentului, a formulării unui prognostic, refuză să se mai implice.
Atitudinea medicilor faţă de a doua opinie este diferită. Unii sunt bucuroşi să li se reconfirme diagnosticul sau atitudinea terapeutică şi încurajează demersul. Alţii păstrează resentimente ce pot afecta (imediat sau în timp) relaţia medic–pacient. Cu toţii sunt de părere că ar trebui ca pragul de solicitare a celei de-a doua opinii să fie mai ridicat, să existe anumite condiţii de îndeplinit. Modalităţile prin care medicul poate preveni solicitarea unei a doua opinii sunt discutarea cazului în prealabil cu un coleg cu mai multă experienţă sau cu un expert în domeniu şi formularea unei opinii medicale pe înţelesul pacientului.
Creşterea costurilor asistenţei medicale şi criza economică au determinat reevaluarea pachetului de asigurări de bază şi a readus în discuţie dreptul la a doua opinie. Într-o altă instituţie medicală decât cea în care s-a formulat prima opinie, procesul înseamnă de obicei alte investigaţii, iar costurile sunt în final ridicate. În aceeaşi unitate medicală, a doua opinie este mai puţin costisitoare.
În unele sisteme de sănătate, dreptul la a doua opinie este inclus total sau parţial în pachetul de asigurări de bază. În altele, pacientul plăteşte integral pentru a doua opinie. Un sondaj recent, la care au răspuns şapte mii de profesionişti din sănătate olandezi, a arătat ca peste 60% din medicii specialişti şi peste 70% din cei de familie, dar şi farmaciştii şi fizioterapeuţii sunt de părere că a doua opinie ar trebui – în totalitate sau în parte – scoasă din pachetul de asigurări de bază.